Category Archives: Texte alese – Poezii

LEGI DE CREAȚIE – Walt Whitman

Standard

Legi de creaţie pentru artiştii plini de vigoare,
Pentru conducători, pentru tinerii profesori,
Pentru literaţii autentici ai Americii,
Pentru nobilii savanţi, pentru muzicienii de mâine;
Totul, la-ntreaga lume să se refere, la adevărurile cele mai dense;
Nici un subiect nu-i prea vechi; mărturia divinei legi a interpretării să fie orice lucrare.
Ce vă-nchipuiţi, oare, că este creaţia?
Ce crede-i, oare, că e mulţumirea spiritului, decât a fi liber, sieşi unic stăpân?
Şi ce alta credeţi că vreau să vă desluşesc într-o sută de feluri,
Decât identitatea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu,
Şi că nici El nu-i altceva decât tot parte din Divinitate, ca şi voi,
Că asta vor să spună, până la urmă, miturile vechi şi cele noi,
Şi că voi şi ceilalţi, în spiritul acestor legi trebuie să creaţi?

COPACUL – Marin Sorescu

Standard

*

In ploaie, rezemat de un copac.
El are legatura cu pamantul.
Si simt sub coaja-i, palma batucita,
Cum freamata, cu ceru-n el, Cuvantul.

*

Din cand in cand trazneste manios
Si se razbuna norii in furtuna.
Un fulger de-o veni, ratacitor,
Deodata amandoi l-om frange-n mana.

*

Cuprins de lasitate, fug pe camp
Si picurii ma-ndoaie de mijloc.
El isi asuma riscul verticalei,
Dispus in orice clipa sa-si dea foc.

*

Singuratatea asta care fuge…
Singuratatea lui infipta-n lut…
Ma-ntorc plangand si il cuprind in brate.
Furtuna grea ne tine de urat.

*

KHALIL GIBRAN – POEZII

Standard

Despre Religie

 .

Şi un preot bătrân îi spuse:
„Vorbeşte-ne despre Religie.”
Iar el zise:
„Vorbit-am oare astăzi şi despre altceva?
Oare nu e religie
fiece faptă
şi fiece moment de cugetare,
Dar ceea ce nu e nici faptă şi nici nu-i cugetare,
ci-i doar înmărmurire şi surpriză mereu izvorâtoare-n suflet,
chiar şi atunci când mâinile cioplesc în piatră or îi dau lemnului o formă?
Cine-ar putea să pună un hotar
între credinţă şi lucrarea sa,
între simţire şi îndeletnicire?
Şi cine ar putea să-şi rânduiască orele zicând:
«Aceasta-i pentru Dumnezeu,
cealaltă-i pentru mine însumi,
aceasta-i pentru suflet,
cealaltă pentru trup»?
Căci toate ceasurile voastre-s aripi
care zboară prin văzduh de la un suflet către altul.
Acela care-şi poartă pioşenia
doar ca pe un veşmânt de sărbătoare,
mai bine ar umbla făr’de veşminte.
Nici vântul şi nici soarele nu-i vor lăsa pe piele urme.
Şi acela ce purtarea şi-o croieşte
după regulile bunei cuviinţe,
închide pasărea măiastră într-o cuşcă.
Cântul cel mai liber nu se înalţă de după gratii or zăbrele.
Acela pentru care rugăciunea-i o fereastră
ce-o poţi deschide ori închide,
n-a vizitat pesemne casa propriului său suflet,
unde ferestrele-s mereu deschise.
Viaţa de fiecare zi îţi este templu şi religie.
Când intri-n templu, să iei tot ce-i al tău cu tine
la-ţi plugul şi ciocanul, ia-ţi maiul şi lăuta,
Şi lucrurile ce le-ai zămislit din trebuinţă or plăcere.
Căci întru rugăciune nu poţi să te ridici
mai sus decât îţi sunt izbânzile
si nici să te cobori mai jos decât te-au coborât neîmplinirile.
Şi ia-i pe toţi cu tine:
Căci întru închinare nu poţi să zbori
mai sus decât le sunt speranţele
şi nici să îţi pleci fruntea
mai jos decât îi duse deznădejdea.
Iar dacă vrei să îl cunoşti pe Dumnezeu,
nu sta să-l cauţi în cimilituri
Ci mai degrabă uită-te împrejur
şi-ai să-l ghiceşti în jocul copiilor tăi
Şi uită-te în sus;
ai să-l zăreşti mergând pe-un nor
şi întinzându-şi braţele-ntr-un fulger,
şi coborând apoi cu ploaia.
Îl vei vedea în flori,
zâmbindu-ţi şi sus în pomi,
făcându-ţi semn cu mâna.”

***

Dumnezeu

.

În zilele îndepărtate, pe când întâiul freamăt al vorbirii îmi atinse buzele, am urcat muntele sfânt şi I-am vorbit lui Dumnezeu spunându-I:
„Stăpâne, eu sunt robul Tău.
Voinţa Ta ascunsă e lege pentru mine
şi îţi voi fi supus în veci.”
Dar Dumnezeu nu îmi răspunse, ci se îndepărtă ca o furtună puternică.
Şi după o mie de ani am urcat din nou pe muntele cel sfânt şi I-am vorbit lui Dumnezeu încă o dată, şi I-am zis:
„Creatorule, eu sunt creaţia Ta.
Din lut m-ai plămădit şi Ţie îţi datorez fiinţa.”
Dar El nu îmi răspunse ci se îndepărta cu freamătul a o mie de aripi mlădioase.
Şi după încă o mie de ani m-am urcat pe muntele sfânt şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, zicându-I:
„Tată, eu sunt fiul Tău.
Cu milostenie şi cu iubire Tu m-ai zămislit,
şi prin iubire şi-nchinare voi moşteni împărăţia Ta.”
Dar Dumnezeu nu îmi răspunse şi, precum ceaţa care învăluia piscurile îndepărtate, El se risipi.
O mie de ani mai târziu, când am urcat din nou pe muntele cel sfânt, şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, I-am spus:
„Dumnezeul meu, menirea şi împlinirea mea,
eu îţi sunt ieri, iar Tu-mi eşti mâine;
eu îţi sunt rădăcina din ţărână, iar tu eşti înflorirea mea în ceruri,
şi împreună creştem dinaintea soarelui.”
Iar Dumnezeu se aplecă atunci deasupra-mi
şi îmi şopti-n ureche dulci cuvinte,
şi-asemeni mării care primeşte râuleţul ce aleargă către ea,
El m-a primit în Sine.

Am coborât apoi spre văi şi spre câmpii,
iar Dumnezeu era şi-acolo.

***

Despre Rugăciune

.
Apoi un preot spuse:
„Despre Rugăciune vorbeşte-ne.”
Iar el răspunse zicând:
„Voi vă rugaţi când sunteţi năpăstuiţi or în nevoie;
de ce nu v-aţi ruga şi-n plină bucurie,
şi-n zilele în care nimic nu vă lipseşte?
Căci rugăciunea e prelungirea sufletului în univers.
Şi dacă e o mângâiere să vă abandonaţi în univers
întunecimea,
atunci e-o încântare să revărsaţi şi
zorii.
Iar dac-atunci când sufletul vă cheamă la rugăciune
nu puteţi fi decât întunecaţi,
ar trebui să vă mai cheme o dată şi înc-o dată,
până-ntr-un ceas când veţi veni
zâmbind.
Prin rugăciune vă înălţaţi să-i întâlniţi în ceruri
pe cei care se roagă în aceeaşi clipă,
aceia pe care doar în rugăciune puteţi să-i întâlniţi.
Faceţi astfel ca vizita voastră în acel templu nevăzut să fie
întru bucurie şi dulce-mpărtăşire.
Căci dacă veţi intra în templu numai pentru a cere,
atunci nu veţi primi.
Iar dacă veţi intra ca să vă umiliţi,
nu vă veţi înălţa,
şi dacă veţi veni ca să cerşiţi un bun al altcuiva,
nu veţi fi auziţi.
În templul nevăzut e de ajuns doar să intraţi.
Nu pot să vă învăţ cum şi cu ce cuvinte ar trebui
să vă rugaţi.
Dumnezeu nu vă ascultă cuvintele decât dacă El însuşi vorbeşte prin voi.
Iar eu nu vă pot învăţa ruga mărilor şi a pădurilor,
şi-a munţilor.
Dar voi, ce v-aţi născut din munţi, păduri şi mări,
o veţi putea găsi în inimile voastre.
Şi de veţi asculta doar în încremenirea nopţii,
le veţi auzi murmurând în tăcere:
«Dumnezeule,
Tu care eşti sinele nostru cel înaripat,
voinţa Ta prin noi voieşte,
Dorinţa Ta prin noi doreşte,
Puterea Ta prin noi preschimbă nopţile noastre,
ce de la Tine sunt,
în zile care tot din Tine vin.
Nimica nu putem a-ţi cere,
căci tu ne cunoşti trebuinţele chiar înainte
ca ele să se nască-n noi:
De Tine avem nevoie,
iar dându-ne mai mult din Tine,
ne dai tot.»”

NU E DE AJUNS SĂ IUBEȘTI – Jacques Salome

Standard

Nu e de ajuns sa îi spun te iubesc
daca nu pot primi toata aceasta
dragoste în mine.
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit
daca relatia mea nu este în acord
cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa îmi exprim dorintele,
trebuie de asemenea
sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei,
daca nu stiu sa le primesc
sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca vreau o relatie de cuplu
când eu îmi doresc doar sa ne întâlnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei
daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca ma poate iubi ,
daca mie mi-e teama de iubire
sau mi-e frica sa devin dependent.
Nu e de ajuns sa ma las iubit
daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns sa fiu pasional
daca nu disting
nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns sa ma arat cu ea
daca nu o vad când suntem împreuna.
Nu e de ajuns sa îi promit ziua de mâine
daca nu sunt capabil sa traiesc în prezent.
Nu e de ajuns sa îi spun: vreau sa traiesc cu tine
daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns sa îi spun: poti conta pe mine
daca eu sunt înca dependent.
Nu e de ajuns sa îi fiu fidel
daca simt ca nu îmi sunt fidel mie însumi.
Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul
de a spune toate acestea si mai multe
pentru a începe sa construim împreuna
dincolo de întâlnire, o relatie plina de viata.

VASILE DAVID – Un bătrân către fiul său

Standard

.

Te rog, nu-ţi fie silă, că tremurându-mi mâna,

Când vreau să mă hrănesc, mă murdăresc pe faţă.

Când erai mic, cu ea eu te ştergeam întruna

Şi îţi dădeam, băiete, ca să mănânci dulceaţă.

Când tot repet o frază, nu te-amărî pe mine

Că-ndrug aceleaşi vorbe, până ce oboseşti.

Când erai mic, copile, eu gânguream cu tine,

Şi repetam cuvinte, să-nveţi ca să vorbeşti.

Ştiu că te enervezi, când mergem la plimbare,

Iar paşii mei greoi mă tin, pierdut, în urmă.

Când erai mic, băiete, te căram în spinare,

Şi nu ştiam, atunci, că trupul meu se curmă.

Ştiu că nu mă suporţi, să am faţa nerasă,

Să fiu mai ponosit, cu părul ca o claie.

Când erai mic, copile, şi-acuma mă apasă,

Trezeai tot universul, ca să nu intri-n baie.

Ştiu că îţi tulbur somnul, durerile mă seacă,

Şi tot mai grea îmi pare, acuma, bătrâneţea.

Când erai mic, băiete, dormeam pe la prisacă,

Că-n ţipetele tale, trecură-mi tinereţea…

Mă iartă, tu, copile, că azi îţi sunt povară,

Că nu mai am putere. Hai, mergi şi te-odihneşte,

Şi să nu uiţi, băiete, îţi spun a mia oară:

Că tot ce este viaţă, se trece, îmbătrâneşte

Sonet CLXXIX – Vasile Voiculescu

Standard

.

 

Nu! gloria iubirii nu este îmbuibarea,

Ospețe de săruturi, orgii de îmbrățișări,

Ci dorul lung și taina-mpletită cu-așteptarea

Sunt duhul ei pe-o lume de vane desfătări.

Prin înfrânări și chinuri asceții-ating extazul;

Eu te ador cu-același canon ce-ntreg mă-nfrânge,

Căci dragostea nu-i apă, să-ți umfle-n vânt talazul.

Lași gloabele în voie; în ștreang pui purul sânge…

Eu nu ți-am scris, ca alții, pe lefuri sau merinde

Simțiri gălăgioase cu arderi măsluite;

Sonetul meu e cuget și patimă-mpietrite.

Cu inima ciocnește-l, că scapără, s-aprinde…

În scoica mea închisă, dârz, dar făr’ de răsuflare,

Încet ia suferința chip de mărgăritare.